Toată lumea vorbeste de regenerare. Folosesc termenul pentru a defini o acțiune umană asupra naturii. Si omul si natura generează, doar natura regenerează de’adevăratelea. Așadar Noi, Aici, utilizăm principiile naturii, darul si harul acesteia. Credem că poate exista o elasticitate în abordarea obiectivului acesteia, anume de a asigura continuitatea covorului biologic, a pădurii. Există o certitudine, în zona de deal si munte, din Țara Vrancei, pădurea recuperează urgent terenul necultivat. În copilărie eram responsabili cu păstrarea lizierei, cu menținerea barierei recuperării teritoriului.
Revenim, prezentând modalitățile impuse de legislație, adnotate cu observațiile noastre.
1. Fiecare suprafața de pădure, unde arboretului matern a fost recoltat, trebuie să fie în atenția silvicultorului pentru a crea o noua generație, o nouă pădure. Dacă noi silvicultorii nu facem asta, face natura.
2. Fiecare arbore este o ființă, el nu vrea să devină cherestea sau furnir, nici măcar să între intr-o sobă.
3. Un silvicultor inteligent, atent la nevoile proprietarului si la mersul naturii, pictează structura pădurii viitoare, asigurând un echilibru între sămânță si puiet.
4. Practic însă regenerarea începe odată cu dezvoltarea capacității de a genera sămânță viabilă. Noi, artificial, intervenim in pădure pentru a genera sortimente de lemn cerute de societate. Revenim.
Gata cu ale noastre concepte, urmează povesti si poze.
Regenerarea pădurii presupune înlocuirea generatiei vârstnice de arbori printr-o nouă generație, care, în timp, va parcurge aceleaşi faze şi etape de dezvoltare prin care a trecut şi vechea generație (Florescu, 1991). Procesul regenerării în pădurea virgină presupune instalarea pe cale naturală a noii generații în locurile în care arborii se uscă ori sunt doborâți din diverse cauze naturale (incendii, doborâturi sau rupturi de vânt ori zăpadă etc.).
În pădurile cultivate, în multe situații sunt aplicate tratamente bazate pe regenerarea naturală. În aceste păduri, regenerarea se desfăşoară concomitent sau urmăreşte îndeaproape procesul de exploatare, instalarea noii generații realizându-se într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, în funcție de specificul tratamentului adoptat, cunoscută sub denumirea de perioadă de regenerare (Negulescu ş.a., 1973; Florescu, 1991).
Chiar şi în cazul aplicării tratamentelor bazate pe regenerare naturală sunt uneori necesare lucrări de completare a regenerării, prin care să se împădurească golurile neregenerate natural. Instalarea pe cale artificială a pădurii este singura soluție prin care vegetația forestieră se poate instala în suprafețe de unde aceasta a dispărut cu mult timp în urmă sau nu a existat. Astfel, pădurea se crează artificial în afara sau în cuprinsul zonei forestiere pentru valorificarea terenurilor degradate prin eroziune sau alunecare, a celor sărăturoase sau cu exces de apă, a nisipurilor mobile etc. Tot pe cale artificială se intervine pentru împădurirea poienelor şi enclavelor din cuprinsul fondului forestier sau în cazul creării de culturi forestiere cu destinații speciale (răchitării, culturi energetice etc.).
Regenerare naturala
Regenerare artificiala
zona de deal, se incadreaza terenurile forestiere cu altitudine cuprinsa intre 301 si 800 m;
Zona de deal
zona de munte, se incadreaza terenurile forestiere cu altitudine > de 800 m
Zona de munte
Liziera padurii
Margine a unei păduri unde se interferează pădurea cu terenul neîmpădurit.
Liziera padurii
Arboret matern
Arboretul matern este supus la intervenţii (tăieri) repetate, cu rolul de reducere progresivă a consistenţei acestuia până la înlăturarea sa integrală, se activează şi creşterea seminţişului, care pune temeinic stăpânire pe sol şi ajunge la independenţă biologică, constituind starea de masiv.
Arbore
În general, conceptul de arbore matur evocă o fiinţă vie longevivă, cu înălţime mare şi având o tulpină cu un diametru mare (Fischesser, 1981). În acest sens, la nivelul pădurilor globului sunt cunoscuţi arbori cu dimensiuni impresionante şi vârste milenare.
Arborii sunt componenta fitocenotică capabilă să utilizeze în cel mai înalt grad resursele (substanţe minerale şi energie) oferite de mediul extern supra- şi subteran, ceea ce face ca majoritatea (în general peste 90%) biomasei vegetale existente în pădure să se concentreze în rădăcinile, tulpina şi coroana arborilor.
Arbore
Sămânță
Sămânța este un organ al plantelor superioare, care poate fi fie liberă, adică neînchisă în fruct ca la plantele încadrate în Încrengătura Pinophyta (ex: brad, pin, molid), fie închisă în fruct ca la plantele din Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta), (vezi Regnum Plantae subcapitolul Clasificarea regnului). Sămânța provine din transformarea ovulului în urma fecundației. Plantele care produc sămânță în ciclul lor de dezvoltare ontogenetică sunt denumite spermatofite.
Samanta brad
Samanta artar
Samanta frasin
Plantulă
Prin plantule se înţelege seminţişul în dezvoltarea lui din primul sezon de vegetaţie, de la apariţie până la lignificarea completă. Cu toate că, după o fructificaţie bogată, se instalează un număr mare de plantule (uneori de ordinul milioanelor), ele prezintă o sensibilitate pronunţată faţă de diverşii factori ai mediului şi, ca urmare, eliminarea naturală este extrem de intensă şi se soldează fie cu reducerea drastică a concentraţiei plantulelor, fie cu dispariţia lor integrală.
Ajutorări
Însămânțările sub masiv
Puiet
Este o plantă lemnoasă tânără calendaristic şi stadial, utilizat la instalarea pe cale artificială a vegetației lemnoase prin plantare. În practica silvică se utilizează o gamă variată de puieți forestieri produşi prin diverse tehnologii de lucru. În conformitate cu clasificarea FAO (1972) sunt recunoscute şase categorii de puieți forestieri: puieți cu rădăcini nude; puieți cu rădăcini protejate; puieți crescuți în recipiente; butaşi; sade şi puieți sălbatici. În țara noastră sunt utilizate următoarele clasificări ale puieților forestieri, sortimentele de puieți fiind reglementate prin standardul SR 1347/2004.
Puieti brad
Puieti molid
Puiet cu rădăcina protejată
Cu toate că puieții cu rădăcini protejate sunt mai scumpi decât cei cu rădăcini nude, ei sunt cei mai recomandați pentru împăduririle pe terenuri cu condiții grele de vegetație. În procesul de plantare, rădăcinile puieților rămân în poziție naturală şi într-o legătură nederanjată cu solul sau mediul fizic în care au crescut. Puieții se adaptează uşor şi repede la noile condiții de viață din terenul de împădurit. Puieții cu rădăcini protejate se plantează de obicei în gropi echivalente ca formă şi mărime cu balul de pământ sau recipientul în care se găsesc rădăcinile. Pentru plantarea puieților de talie mică cu rădăcini protejate de balul de pământ, la săparea gropilor se recomandă utilizarea aceloraşi unelte folosite la recoltarea puieților din pepinieră (cazmale cu lame curbate sau de forma unor cleşti cilindrici). În cazul puieților containerizați, gropile se execută cu cazmale cilindrice sau tronconice de formă şi mărime corespunzătoare recipientului.
Regenerare naturală
Asigurarea unei regenerări naturale de calitate presupune de multe ori completarea aplicării intervenţiilor (tăieri de regenerare, tratamente) prin care se urmăreşte instalarea sau dezvoltarea seminţişului cu anumite lucrări speciale, ajutătoare, care încetează o dată cu realizarea stării de masiv şi constau din (N.T. 3/2000):
A. Lucrări pentru favorizarea instalării seminţişului
B. Lucrări pentru asigurarea dezvoltării seminţişului
Aceste lucrări se execută numai în porţiunile din arboret în care instalarea seminţişului din speciile de bază prevăzute în compoziţia de regenerare este imposibilă sau îngreunată de condiţiile grele de sol şi constau din:
a. Extragerea seminţişurilor neutilizabile şi a subarboretului. Seminţişurile neutilizabile, precum şi subarboretul, se extrag odată cu efectuarea primei tăieri de regenerare, numai în porţiunile de arboret unde se apreciază că ar afecta instalarea şi dezvoltarea seminţişului de viitor. Este mai ales cazul arboretelor constituite din specii de umbră (brădete, amestecuri de fag şi răşinoase, făgete), precum şi al stejăretelor şi mai ales gorunetelor unde seminţişul de carpen s-a instalat abundent.
b. Strângerea şi îndepărtarea humusului brut sau a litierei prea groase, tasate sau nedescompuse, care împiedică sămânţa să ia contact cu solul mineral pentru a germina sau opresc plantulele să iasă la lumină. Îndepărtarea humusului brut se practică foarte rar, întâlnindu-se exclusiv în etajul molidişurilor, şi se execută pe benzi orientate pe curba de nivel.
Strângerea şi îndepărtarea litierei groase este necesară în făgete, cvercete şi, mai rar, în molidişuri. Lucrarea se execută manual, pe benzi continui sau întrerupte, numai în anii de fructificaţie a speciei de regenerat.
c. Înlăturarea păturii vii invadatoare, care prin desimea ei îngreunează regenerarea naturală. Astfel de situaţii crează specii din genurile Calluna, Rubus, Juncus, Athyrium, Luzula, Deschampsia, alte graminee şi muşchi (Hylocomium, Polytrichum, Sphagnum), care se îndepărtează în general în anii de fructificaţie a speciei de bază din compoziţia de regenerare.
d. Mobilizarea solului, când acesta este tasat sau acoperit cu un start gros de humus brut (ca în molidişuri şi făgete acidofile), care împiedică sămânţa să ia contact cu solul mineral. Lucrarea se execută în anii de fructificaţie, precum şi înainte de fructificaţie (înainte de diseminarea seminţelor), de regulă în benzi alterne sau în ochiuri de regenerare.
e. Provocarea drajonării în arboretele de salcâm, regenerate pe cale vegetativă (tratate în crâng) mai mult de două generaţii. Se aplică prin scoaterea cioatelor, astuparea gropilor şi aratul până la 10-12 cm adâncime, pe toată suprafaţa sau parţial.
f. Strângerea resturilor de exploatare, care constă în adunarea crăcilor, iescarilor, materialului lemnos sau a altor resturi nevalorificabile, rămase după exploatare. Acestea se depun în grămezi sau şiruri (martoane) late de 1 m şi dispuse pe linia de cea mai mare pantă pentru a evita rostogolirea lor peste seminţiş.
g. Drenarea suprafeţelor pe care stagnează apa. Lucrarea se execută pe porţiunile de teren unde apa stagnează frecvent sau apare în urma îndepărtării arboretului matern, după un studiu prealabil care să ateste necesitatea lucrării şi să stabilească amplasarea sistemului de drenare
Lucrări pentru asigurarea dezvoltării seminţişului
Aceste lucrări se pot executa în seminţişurile naturale din momentul instalării lor până ce arboretul realizează starea de masiv şi constau din:
a. Descopleşirea seminţişului. Prin această lucrare se urmăreşte protejarea seminţişului imediat după instalarea acestuia, împotriva buruienilor care îi pun în pericol existenţa sau care pot să-i împiedice dezvoltarea. Descopleşirea se efectuează o dată sau de două ori pe an, prima intervenţie făcându-se la o lună de la începerea sezonului de vegetaţie (pentru ca puieţii să se fortifice înainte de venirea perioadei cu arşiţă), iar cea de-a doua în septembrie, dacă există pericolul ca buruienile să determine la căderea zăpezii, prin înălţimea lor, culcarea puieţilor.
b. Receparea seminţişului de foioase rănit şi extragerea exemplarelor de răşinoase vătămate prin lucrările de exploatare. Receparea seminţişului de foioase vătămat prin exploatare, prin tăierea de la suprafaţa solului, se face în timpul repausului vegetativ, pentru a menţine puterea de lăstărire a exemplarelor recepate. Extragerea puieţilor de răşinoase vătămaţi în decursul lucrărilor de exploatare se face pe măsură ce aceştia devin dăunători celor viabili, evitându-se astfel riscul descoperirii solului. Un efect cultural similar şi având cheltuieli minime se obţine şi prin tăierea a numai 2-3 verticile ale puieţilor de răşinoase vătămaţi.
c. Înlăturarea lăstarilor. Lucrarea se execută în salcâmete, teişuri, şleauri de luncă, de câmpie şi de deal şi urmăreşte extragerea exemplarelor din lăstari care, prin vigoarea de creştere, tind să copleşească puieţii din sămânţă sau drajonii.
d. Împrejmuirea suprafeţelor. Aceasta urmăreşte să prevină distrugerea seminţişurilor prin păşunatul animalelor domestice şi sălbatice şi este recomandată să fie dublată de executarea gardurilor
Descopleșiri
Descopleşirea seminţişului. Prin această lucrare se urmăreşte protejarea seminţişului imediat după instalarea acestuia, împotriva buruienilor care îi pun în pericol existenţa sau care pot să-i împiedice dezvoltarea. Descopleşirea se efectuează o dată sau de două ori pe an, prima intervenţie făcându-se la o lună de la începerea sezonului de vegetaţie (pentru ca puieţii să se fortifice înainte de venirea perioadei cu arşiţă), iar cea de-a doua în septembrie, dacă există pericolul ca buruienile să determine la căderea zăpezii, prin înălţimea lor, culcarea puieţilor.
Sau lăsăm natura să lucreze.
